Cadrul istoric


        Etimologia denumirii localităţii Vicovu de Sus.
      Constituirea statului feudal Moldova, în condiţile existenţei unei autorităţi centrale şi a unor instituţii feudale bine definite, a unei organizări optime a pazei hotarelor, a permis conturarea şi mai ales stabilirea unor aşezări omeneşti pe malurile unor râuri care asigurau condiţii de viaţă economică şi de existenţă evolutivă. În acest context se indentifică formarea unui grup uman constituit pe cursul de mijloc al râului Suceava, sat care se va numi Jicovul.
      Situat între com. Putna (cetatea lui Ştefan cel Mare) la vest şi mun. Rădăuţi (al treilea ca mărime din Judeţ) la sud-est, Vicovul a fost întemeiat înainte de descălecatul lui Dragoş şi Bogdan I, avându-şi vatra pe valea pârâului Şicova, afluent a râului Suceava, de la care şi-a luat numele.
      Se poate presupune că însăşi denumirea afluentului derivă de la principalul curs de apă care în limba turcă apare numit Sucava. În legătură cu denumirea localităţii s-a formulat şi ipoteza derivării dintr-un termen latin, ştiindu-se că noţiunea de aşezare rurală (sat) în limba latină este vicus.

        Evoluţia istorică.
      În legătură cu vechimea aşezării se poate afirma că este sigură a doua jumătate a secolului XIV, avându-se în vedere că la începutul secolului următor, satul este definit drept, conturat şi cu o viaţă economică proprie.
Nu trebuie să uităm că Vicovu de Sus se află în ţinutul istoric Bucovina, unde pentru început vom oglindi puţin marele ţinut.
      Provincia istorică Bucovina este o provincie de graniţă, situată în partea de Nord a României, suprapunându-se aproximativ peste limitele actuale ale judeţului Suceava. Toponimul BUCOVINA vine de la cuvântul slav BUC, care înseamnă fag, şi care este sinonim cu cuvântul din limba latină BUCHE. Astfel BUCHENLAND în limba germană, înseamnă „Ţara fagilor“.
      Întotdeauna ţinuturile Bucovinei au fost ţinta atacurilor popoarelor învecinate, care au râvnit la bogăţiile şi frumuseţiile ei. În urma împărţirii Poloniei, în anul 1771, Austria intră în posesia Galiţiei, teritoriu aflat dincolo de Bucovina, care despărţea Galiţia de Transilvania.

        De la prima atestare documentară, la ocupaţia austriacă.
      Primul document descoperit până acum, care menţionează satul „Jicovul de Sus“ datează din 23 mai 1436, când voievozii Ilieş şi Ştefan dăruiesc boierului Stan Babici şi fraţilor săi domeniul satului cu tot venitul pe care îl are.
      Existenţa satului şi dreptul familiei Babici asupra ţinutului sunt reconfirmate la 3 august 1443, când hrisovul domnesc semnat de Ştefan voievod şi întocmit de Luca, la Suceava, întăreşte dania domnească. Stăpânirea familiei Babici asupra satului Jicovu de Sus se va modifica odată cu venirea lui Ştefan cel Mare la conducerea Moldovei, şi mai ales după începutul construirii mănăstirii Putna (începută la 4 iunie 1466 şi încheiată în 1481).
      Existenţa unei vămi pe teritoriul Vicovului de Sus este confirmată de două documente domneşti aparţinând lui Ştefan cel Mare din 3 aprilie 1488 şi din 2 februarie 1503.
În legătură cu cei 143 ani de stăpânire austriacă trebuie făcută specificaţia că au existat trei perioade distincte:
      1.Perioada 1775-1786 când teritoriul a fost organizat drept o provincie imperială subordonată direct împăratului.
      2.Perioada 1786-1849, când Bucovina a fost anexată Galiţiei; de atunci se presupune existenţa numelui de Bucovina dat nordului Moldovei însemnând, în traducere „Ţara fagilor“.
      3. Perioada adoptării Constituţei Imperiale din 4 martie 1849 care declară separarea Bucovinei de Galiţia şi transformarea teritoriului în ducat autonom. Perioada se încheie la 28 noiembrie 1918, când Bucovina se uneşte cu regatul României.
      Pentru Bucovina şi Vicovu de Sus situaţia dificilă datorată izbucnirii războiului se instalează în vara anului 1940 stabilirea arbitrară a noilor graniţe, când tăia injust o parte a teritoriului comunei şi despărţea brutal familii, rude, vecini. Situaţia anormală creată şi consencinţele acesteia au rămas în memoria localnicilor, martori ai acestor evenimente.
      Pe raza comunei Vicovu de Sus se constată în toată perioada războiului o dezorganizare a tuturor activităţilor, fie din cauza operaţiunilor militare, fie ca urmare a ocupării teritoriului de armatele aflate în conflict. Populaţia resimte consecinţele războiului din cauza mobilizării bărbaţilor, a lipsei de alimente şi produse, a epidemiilor de tifos şi holeră, a distrugerilor şi a jafurilor comise.
      Înfrângerile suferite de armatele româno-germane, pe frontul rusesc avea să conducă la o retragere rapidă şi la un nou pericol pentru locuitorii Vicovului, din cauza ocupanţilor ruşi. La începutul anului 1944 apropierea trupelor sovietice va determina evacuarea din comună a unui număr de locuitori, mai ales de origine străină. La 25 martie 1944, judecătoria din comună îşi deplasează arhiva în Transilvania, lângă Turda. Plecări involuntare ale populaţiei s-au datorat şi pătrunderii armatelor ruse în perimetrul comunei. Populaţia a fost forţată să părăsească acestă comună, mulţi locuitori fiind deplasaţi în localitatea Zamostea (Suceava) unde se executau munci de săpare a tranşeelor şi alte lucrări în folosul armatei de ocupaţie.

        Aşezarea şi vecinii.
      Comuna Vicovu de Sus este aşezată în nord-vestul Depresiunii Rădăuţi, pe cursul mijlociu al râului Suceava, râu care stăbate teritoriul comunei pe o distanţă de 9 km, de la limita com. Straja, până la hotarul cu Bilca şi Vicovu de Jos.
      Suprafaţa comunei este de 4.242,37 ha având ca vecini: în Nord -frontierea cu Ucraina, în Sud -comuna Putna, în Sud –Est -comuna Vicovu de Jos şi în Est -comuna Bilca. Din punct de vedere al coordonatelor geografice, oraşul Vicovu de Sus(centrul) este situat la 250 38’ longitudine estică şi 450 56’ latitudine nordică. Vicovu de Sus se află la o distanţă de 22 km faţă de mun. Rădăuţi şi la 62 km faţă de reşedinţa judeţului, mun. Suceava.
      Mărturie a pitorescului zone geografice în care este situat Vicovu de Sus, este descrierea făcută de Mihail Sadoveanu: „Vicovu de Sus este aşezat pe Valea Sucevei ce străbate dulcea Bucovină..., acest rai, unic prin fertilitate, având locuitori statornici din cea mai înaltă preistorie.”

        Aşezări şi localităţi.
      Prima aşezare atestată încă din timpul lui Alexandru cel Bun, este indentificată în vestul comunei unde exista un schit cunoscut sub numele de Lavra, în jurul căruia s-au aşezat locuitori din unele sate aflate în afara depresiunii. Această zonă locuită s-a numit mai târziu satul Laura.
      În dreapta râului Suceava, începând cu secolul al XVIII-lea s-a dezvoltat odată cu stăpânirea austro-ungară cătunul Podirei din care va lua naştere satul Bivolărie. În zona şoselei Rădăuţi-Brodina s-a format centrul civic, mai ales prin acţiunile de colonizare organizate de administraţia austriacă, acţiuni care au stabilit în această zonă meseriaşi şi ţărani de origine germană.
      Pe tot cuprinsul oraşului, răspândirea locuinţelor este inegală, astfel că pe malul stâng al Sucevei, unde se află satele Plai, Laura, Centru şi Est, erau în anul 2008 un număr de aproximativ 2800 de locuinţe, în timp ce în satul Bivolărie se înregistra aproximativ 600 de locuinţe. La sfârşitul secolului al XVIII-lea s-a înfiinţat şi satul Plai ca urmare a desfiinţării proprietăţii mănăstireşti din Bucovina.

        Evoluţia demografică a populaţiei Vicovului de Sus.
      În stabilirea numărului de locuitori, majoritatea datelor ne sunt transmise de cartografiile şi recensămintele făcute din ordinul administraţiei austriece după 1775; din documentele statistice ruseşti, iar după 1918 în urma eforturilor de înregistrare a populaţiei efectuată de către guvernul României şi a centrului de statistică. Cifrele statistice reflectă, atât un spor natural, provenit din naşterile înregistrate, dar şi o creştere a numărului de locuitori datorat măsurilor privind stabilirea altor concetăţeni veniţi prin căsătorie sau detaşaţi cu munca în Vicovu de Sus.
      Pentru o urmărire concretă a situaţiei demografice din punct de vedere numeric, în baza documentelor şi datelor istorice descoperite s-a întocmit un tabel statistic. Tabelul reflectă atât numărul concret al locuitorilor referindu-se pentru anumite intervale de timp, fie la numărul de case identificate în Vicovu de Sus, fie la numărul de familii descoperite pe teritorul comunei.

         Transporturile.
      Remarcăm aici construirea, între 1786-1808, a unui drum privind transportul ţării care trecea şi prin Vicovu de Sus, dar menţionăm şi interesul austriecilor pentru construirea altor drumuri care aveau importanţă strategică şi militară. Pentru realizarea acestor proiecte, armata şi populaţia din zonă sunt solicitate pentru a participa la modernizarea drumului care se întindea pe graniţa Galiţiei, prin Storojineţ(Ukraina) şi Vicov spre Rădăuţi şi Marginea, drum care se mai numea şi „drumul militar al Vicovului”. Această cale de deplasare a trupelor aveau o lungime de 113 km.
      Construcţii şi amenajări de drumuri, ca şi a căilor ferate, s-au făcut în legătură cu centrele de exploatare forestiere. Primele căi ferate datează din 1870 când se construieşte o cale ferată cu tracţiune cabalină, ajungându-se ca în 1900 să existe cinci trenuri forestiere cu locomotive, calea ferată având o lungime de 336 km şi 15 trenuri cu tracţiune animală pe o lungime de 81 km. Toate drumurile sunt modernizate din anul 2000 prin decizia Ministerului Transporturilor. Transportul interurban este asigurat de microbuze şi autobuze, cu specificaţia că după 1990 s-au produs dereglări în ceea ce priveşte stabilirea unor legături permanente pe calea rutieră.

        Meşteşugurile şi întreprinderile industriale.
      Este recunoscut faptul că administraţia austriacă nu s-a implicat foarte mult în dezvoltarea unei economii industriale puternice, ci Bucovina, fiind folosită mai mult ca o zonă de aprovizionare şi de prelucrare a materiilor prime.Această situaţie reflectă un număr mic de fabrici înfiinţate ca şi prin neglijarea activităţilor meşteşugăreşti.
      Aspectul negativ este faptul că populaţia de origine română este obstrucţionată de la posiblitatea exercitării unor ocupaţii specializate, fiind constrânsă să-şi păstreze specificul agrar sau să execute munci necalificate ca ţapinari şi cărăuşi. Din această cauză meşteşugurile se menţin în rândul românilor doar la nivelul satelor, iar în preajma primului război mondial, numărul comercianţilor şi meşteşugarilor de origine română este foarte redus. Meşteşugurile rurale continuă, cum ar fi Fabrica de cherestea, fabrică care a fost înfiinţată în satul Bivolărie pe terenul istoricului Ion Nistor. Construirea Fabricii de cherestea din Vicovu de Sus a fost făcută ca urmare a extinderii exportului de cherestea, pe care Imperiul Austriac îl face cu Rusia.
      Pentru dezvoltarea economică şi realizarea aprovizionării locuitorilor comunei se va înfiinţa în septembrie 1922 cooperativa de producţie şi consum „Bradul” prin grija directorului de şcoală Atanasie Dabâca care va prelua şi funcţia de preşedinte al Consilului de Administraţie al comunei. Anul 1922 marchează şi introducerea reformei agrare, împărţirea pământului şi trasarea hotarelor, făcându-se într-un cadru festiv şi în prezenţa ministrului Ion Nistor-originar din Vicov.

        Perioada interbelică.
      Această perioadă este marcată şi prin realizările economice la nivelul localităţii Vicovu de Sus. În ciuda perioadelor de instabilitate politică, de criză economică sau calamităţi naturale, viaţa localnicilor continuă să se desfăşoare ascedent, atât prin dezvoltarea ocupaţiilor agricole, dar şi prin existenţa, pe raza comunei a unor obiective comerciale şi productive . Aceste unităţi economice continuă să aparţină în majoritate, comercianţilor şi producătorilor de origine străină (evrei şi germani).
Enumerând cele mai importante unităţi comerciale şi productive se pot indentifica:
            a. Fabrica de cherestea
            b. Fabrica de unt care a funcţionat în partea de est a oraşului
            c. Moara „Philip Ghottel” înfiinţată în anul 1915, care funcţionează şi astăzi
            d. Existenţa în centrul comunei a unei mori, proprietate evreiască
            e. Magazinul de produse mixte, proprietatea evreului Flischer
            f. Prăvălie de alimentaţie publică aparţinând românului Ion Cornea.

        Evoluţia comunei Vicovu de Sus între 1918-1944
      În istoria Vicovului de Sus, anul 1918 marchează reorganizarea conducerii primăriei în urma destituirii lui Numitor Liteanu şi numirea ca primar a doctorului Aristarch Gribowschi, fost notar în localitatea Boian (aşezare distrusă de ruşi în timpul războiului). Restabilirea ordinei interne se face pe măsură ce este îndepărtată o bandă de ucrainieni care în noiembrie 1918 devastează magaziile armatei austriece aflate pe teritoriul comunei. Atacurile grupărilor militare ucrainiene sunt continuate de încălcarea ordinei publice datorată unei bande diversioniste conduse de „financiarul” Leon Ursachi, fiul lui George Ursachi, născut în Vicovu de Sus. Această bandă atacă şi dezarmează postul de jandarmi al comunei, determinându-l pe comandantul jandarmeriei Constantin Burlă să se deplaseze la Rădăuţi, cerând ajutorul armatei române. În acest timp, Leon Ursachi îl destituie pe primarul Aristarch Gribowschi preluându-i funcţia. După o săptămână Constantin Burlă, revine în Vicovu de Sus cu ajutor militar restabilind ordinea. Leon Ursachi este transportat la Rădăuţi, fiind pedepsit cu 25 de lovituri de băţ, executate în Piaţa Unirii.
      Repunerea în funcţie a primarului Aristarch Gribowschi nu va fi de lungă durată, acesta nefiind agreat de locuitorii comunei. În urma plângerilor repetate, Prefectura îl va înlocui, în ianuarie 1919, cu agricultorul Ion Nistor. La 16 mai 1920 se consemnează prima vizită a familiei regale în Bucovina. Numărul mare de locuitori ai comunei Vicovu de Sus ca şi suprafaţa pe care se întinde, determină la 1 august 1921, înfiinţarea în localitate a sediului percepţiei. Această instituţie este formată de Nicolae Gutter–perceptor şef, Schwarzer–perceptor şi Leon Ursachi–perceptor.
      Intrată în calendarul vieţii politice din România, zona Bucovinei va participa la toate sărbătorile şi evenimentele legate de viaţa poporului român. O primă ocazie este oferită de comemorarea încoronării regelui Ferdinand şi reginei Maria la Alba-Iulia. Evenimentul este marcat în comună, la 15 octombrie 1922, prin plantarea a doi stejari în curtea şcolii din centrul comunei.
      Conrtibuţia adusă de locuitorii Vicovului de Sus, ca participanţi la primul război mondial, avea să fie apreciată şi recompensată de Instituţia Monarhică printr-o donaţie reprezentând 350 ha pădure şi păşune alpină situate pe „Dealul Bobeica”.Această zonă se află pe teritoriul administrativ al comunei Izvoarele Sucevei. Actele de donaţie au fost perfectate şi înmânate comunei Vicovu de Sus la 23 octombrie 1934. De la această dată şi până în anul 1991, păşunea alpină a găzduit stânile vicovenilor şi altor comune din apropiere. În 1992 primarul comunei Izvoarele Sucevei, Hobur Ioan, a emis pretenţia asupra acestei posesiuni, problema fiind în litigiu şi astăzi, deşi în urma proceselor judecate sentinţa a fost favorabilă vicovenilor.

        Învăţământul.
      Numirea lui Ion Nistor ca ministru al Bucovinei, avea să fie urmată de o serie de măsuri menite să repună în drepturile fireşti instituţiile româneşti. Se constată introducerea în comunele cu populaţie ucraineană a şcolilor româneşti, iar în cadrul Universităţii Germane din Cernăuţi, aceasta va deveni Universitate Română.
      În anul 1924 va lua fiinţă Cercul Cultural „Ion I. Nistor”, care va cuprinde Vicovu de Sus, Vicovu de Jos, Remezău, Voitinel. Preşedinte al acestei societăţi culturale a fost ales Atanasie Dabâca, vicepreşedinte Vasile Chira din Voitinel, iar secretar Ion Vicovan din Vicovu de Jos. Acest cerc cultural avea roul de a organiza principalele serbări comemorative şi de a antrena populaţia comunelor în activitatea culturală.
      Activitatea de creaţie a elevilor din Vicov este pusă în evidenţă prin solicitarea participării acestora cu obiecte executate din cârpe, lemn, sârmă, lut, ouă încondeiate, la Expoziţia Internaţională a Copilului, deschisă în anul 1932 în Parcul Carol din Bucureşti. În anul 1933, conducerea Bisericii din Centru solicită înfiinţarea unui cor de elevi după modelul celor din Banat. Prin Ordinul Revizoratului Şcolar Judeţean din 6 februarie 1934 se cere ajutorul cadrelor didactice din Vicovu de Sus în vederea colectării de obiecte vechi, populare, pentru înzestrarea noului muzeu din Rădăuţi.
      În anul 1936, în Vicovu de Sus a luat fiinţă Societatea Culturală „Calistrat Urmă”, purtând numele întemeietorului bisericii din centrul comunei. Societatea a avut o activitate redusă datorită neînţelegerilor ivite între membrii fondatori, ca urmare a deosebirilor de vederi politice.
      De asemenea, pe raza comunei, se omagiază memoria şi contribuţia adusă de istoricul şi omul politic Ion Nistor, prin înfiinţarea Casei Memoriale „Ion Nistor”, în satul Bivolărie. Numele acestui „fiu al satului” a fost preluat, după revoluţia din 1989 şi de Liceul, Căminul şi Circumscripţia Sanitară din localitate.

        Domeniul sanitar.
      În perioada interbelică localitatea era deservită de un personal specializat precum doctorul Prelipcean, doctorul Hart şi doctorul Petrovici. Într-o anexă a Căminului Cultural funcţiona un dentist de origine germană, iar în centrul comunei a funcţionat o îndelungă perioadă de timp o farmacie aparţinând familiei Ciceakowski.
      Organizarea vieţii economice pe teritoriul comunei şi ridicarea nivelului de trai şi cultură, au fost completate prin măsurile adoptate în planul protecţiei şi asigurării asistenţei medicale, cât şi al organizării unui învăţământ de toate gradele.
      Protecţia sănătăţii populaţiei s-a asigurat printr-o asistenţă medicală calificată, în cadrul Spitalului Comunal cât şi a cabinetelor medicale înfiinţate pe raza comunei. Spitalul din Vicovu de Sus, construit prin grija istoricului Ion Nistor a funcţionat până în 1984 cu un număr de 30 de paturi, asigurând asistenţa calificată pentru locuitorii comunei, dar şi a zonei de munte.
      La sfârşitul deceniului VII, asistenţa medicală a fost sporită prin construirea şi darea în folosinţă a unui Dispensar Uman în satul Laura, cu medic uman şi stomatolog, în Bivolărie prin intrarea în funcţiune a unei Circumscripţii sanitare. Ca o scădere a ceea ce priveşte primul ajutor în caz de naştere sau intervenţii medicale, o reprezintă desfinţarea Spitalului Uman şi a Casei de Naşteri din comună, după anul 1984.
      După anul 1990, în condiţiile nou-create s-au redus simţitor fondurile alocate medicamentelor gratuite, crescând obligativitatea asistenţei medicale prin instituirea în faza de testare a medicului de familie şi a Carnetelor de Sănătate.
      Un sprijin în asigurarea cu medicamente o reprezintă iniţiativa înfiinţării Farmaciilor particulare. O acţiune de dotare deosebită pentru deschiderea unui Cabinet Stomatologic în satul Bivolărie a iniţiat-o Asocoiaţia româno-franceză înfiinţată după 1990, între satul Bivălărie şi o comună de pe teritoriul Franţei.
      Astăzi Spitalul Uman a fost renovat şi implicit modernizat la standardele care le cere Comunitatea Europeană, unde a aderat ţara noastră.

        Căi de comunicaţie şi transport.
      Fiind o localitete numeroasă şi cu o suprafaţă întinsă, Vicovu de Sus şi-a dezvoltat o reţea de comunicaţie şi transporturi având în vedere necesitatea asigurării unei legături permanente cu mun. Rădăuţi, cât şi cu zonele apropiate şi chiar cu centrele economice, aflate la distanţe mai mari.
      Principala cale de transport (pînă în 1989)o reprezenta linia ferată Dorneşti-Rădăuţi-Gura Putnei-Nisipitu, cale ferată construită în 1893 cu o lungime de 59 km şi având o ramificaţie de 6 km care asigură legătura între Gura Putnei-Putna. Pe teritoriul comunei linia ferată are o lungime de 6 km, fiind deservită de două staţii: Vicovu de Sus şi Bivolărie.
      Căile rutiere reprezintă la ora actuală, principala cale de transport, în mare parte modernizate, fiind reprezentate de: drumul naţional Rădăuţi-Putna care străbate orasul prin satul Bivolărie pe o lungime de 6 km, drumul judeţean Rădăuţi–Brodina cu o lungime pe raza oraşului de 9 km. În centrul urbei, acest drum se bifurcă spre frontierea cu Ucraina, şoseaua a fost construită între anii 1780–1790 cu o lăţime de 8 m şi făcea legătura Lemberg – Cracovia - Cernăuţi - Vicovu de Sus - Vatra Dornei. Toate drumurile sunt modernizate din anul 2000 prin decizia Ministerului Transporturilor. Transportul interurban este asigurat de microbuze şi autobuze, cu specificaţia că după 1990 s-au produs dereglări în ceea ce priveşte stabilirea unor legături permanente pe calea rutieră.

        Istoricul localităţii între anii 1945-1989.
      Sfârşitul războiului avea să găsească pe locuitorii Vicovului într-o activitate firească de refacere a locuinţelor şi reorganizare a activităţi economice şi instituţionale. Trecerea la un nou mod de viaţă paşnică avea însă să se facă, în cadrul unui regim politic de tip comunist. Nu se poate nega însă faptul că realizările înfăptuite în cadrul comunei au fost ascendente ca urmare a muncii, disciplinei şi organizării localităţii.
      În anul 1962, s-a trecut la colectivizare, pământurile oamenilor fiind luate cu eforturi mari de către comunişti, pentru a se face şi ai obliga pe oameni sî intre în C.A.P.
      În perioada 1965-1968 au fost construite în cadrul comunei un număr de 265 case cu 2-3 camere, iar un mare număr de locuinţe au fost reparate şi amenajate.
      În urma acestor eforturi s-au realizat următoarele amenajări şi construcţii: 3 punţi suspendate în satele Est, Centru, Laura, peste râul Suceava, s-au construit şi dat în folosinţă dispensare medicale si cabinete stomatologice, săli de gimnastică, terenuri sportive aparţinând şcolilor din oraş; 3 blocuri cu 32 apartamente, o brutărie, baie publică cu centrală termică, un dispensar veterinar ca şi extinderea unităţilor prestatoare de servicii şi alimentaţie publică.
      Între anii 1962-1964 se realizată electrificarea comunei pe cele două şosele principale şi cele mai importante uliţe. Până în 1989, aproape toţi locuitorii comunei, lucrau ca angajaţi în aproape toate domeniile(industrie grea, uşoară, textilă, construcţii, lucrări la pădure, învăţământ, etc.) şi în oraşele sau comunele învecinate. Acest lucru a influenţat foarte mult dezvoltarea comunei, din punct de vedere administrativ şi teritorial.
      La sfârşitul celui de al doilea război mondial, Bucovina de Nord a fost ocupată de armata rusă, iar noua graniţă a României a fost trasată prin bătătura lor. În România au rămas oamenii şi casele lor, la ruşi au rămas pământul şi pădurea. Două decenii mai târziu, tot la ei s-a oprit şi graniţa colectivizării. Vicovu de Sus a fost ultimul sat din Bucovina forţat să intre în sistemul cooperatist, dar oamenii nu s-au lăsat. Au sperat ca roata istoriei se va întoarce, iar de prin anii 70 au început să o urnească singuri.

        Istoricul localităţii, după revoluţia din 1989.
      Caracteristic acestei localităţii este rămânerea acasă(pentru o perioadă) a multor tineri după ’90. Când din celelalte sate şi oraşe tinerii plecau în alte părţi ale ţării sau în afara graniţelor statului, tinerii vicoveni erau mai puţin nevoiţi să o facă, locul natal oferindu-le servicii bune şi posibilităţi de câştig. Însă tentaţia adolescenţilor de a-şi găsii un loc de muncă imediat şi posibilitatea de a avea proprii bani i-a lăsat doar pe puţini dintre ei să urmeze o şcoală liceală şi postliceală.
      Declararea unor întreprinderi ca nerentabile sau falimentare au condus la reducerea producţiei sau chiar la închiderea unora dintre ele, fapt ce a determinat trecerea în şomaj a unui mare număr de angajaţi dintre cetăţenii activi ai Vicovului de Sus. Pentru a-şi asigura veniturile şi existenţa, locuitorii comunei au fost nevoiţi să urmeze una din două alternative sau chiar amândouă. Profitând de libera circulaţie peste graniţă, unii au devenit comercianţi ocazionali privind vinderea diferitelor produse, iar alţii au plecat în occident prin contracte de muncă, sau la negru. O altă parte a locuitorilor şi-au deschis societăţi comerciale, productive sau de servicii pe raza comunei. vinderea diferitelor produse. O altă parte a locuitorilor şi-au deschis societăţi comerciale, productive sau de servicii pe raza localităţii.
      Prin anii ’90-’95 majoritatea tinerilor care nu au continuat şcoala erau cooptaţi la ateliere de încălţăminte, în general. După anul 1995 situaţia cu micii întreprinzători s-a schimbat făcându-se o selecţie naturală. Cine putea merge înainte devenea foarte puternic, iar cei mai slabi au fost înghiţiţi de ceilalţi.

        Vicovu de Sus – oraşul micilor întreprinzători.
      Aşezat la frontiera cu Ucraina, la poalele Obcinilor mari şi tăiat prin mijloc de râul Suceava, Vicovu de Sus este ridicat la rangul de oraş în anul 2004 fiind unul din cele 11 oraşe ale judeţului Suceava, cu un număr de 14.150 locuitori şi fruntaş în ce priveşte dezvoltarea economică.
      Istoria acestui oraş nu este cu mult diferită de a celorlalte comune şi oraşe ale Bucovinei şi ale României în general. Când ministrul de Externe al celui de-al Treilea Reich, Joachim von Ribbentrop, şi omologul său sovietic Vyaceslav Molotov au bătut palma pe 23 august 1939, destinul oamenilor din Vicovu de Sus a fost pecetluit. Pactul Ribbentrop-Molotov a tăiat Vicovul în două: oamenii au rămas în România, pământurile le-au trecut la ruşi. Socialismul le-a lăsat vicovenilor o şansă: să facă încălţăminte. Acum, acest meşteşug este împărtăşit de peste 50% dintre întreprinzătorii vicoveni.
      Astăzi în întregul oraş îşi desfăşoară activitatea peste 150 de societăţi comerciale. Dintre acestea sunt şi unele care se ocupă cu prelucrarea lemnului sau a laptelui, iar alţii cu diverse afaceri de la crescutul oilor până la service auto, mini sau super market-uri. Oraşul este împărţit în două de râul Suceava, Vicovu de Sus în partea de Nord şi Bivolărie în partea de Sud unde se găsesc şi cele mai dezvoltate firme de încălţăminte. Dintre acestea, pe departe cea mai dezvoltată este Fabrica de încălţăminte Marelbo care are peste o mie de angajaţi.
Copyright © 2008. Toate drepturile rezervate. Creat şi găzduit de MagBross